după
Ion Creangă
- text adaptat -
Era odată o
capră care avea trei iezi. ledul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de
obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte.
Într-o zi, capra
cheamă iezii de pe afară şi le zice:
-
Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării.
Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să
deschideţi...
Apoi capra iese şi
se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul.
Dar vorba veche:
„Pereţii au urechi şi ferestrele ochi". Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi
care? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape
iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.
După plecarea
caprei, când lupul a bătut la uşă, mezinul se vârâ iute în horn şi, sprijinit
cu picioarele de prichici şi cu nasul de funigine, tace ca peştele şi tremură
ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemenea cel mijlociu, ţuşti!
Iute sub un chersin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i
tremură carnea pe dânsul de frică: „Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!"...
Însă cel mare se dă după uşă şi - să tragă, să nu tragă? În sfârşit, trage
zăvorul... Când, iaca!... ce să vadă? Ş-apoi mai are când vede?... Căci lupului
îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era...
Şi aşa lupul a
mâncat pe iedul cel mare şi pe cel mijlociu!
Cum a ieşit
duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute din horn şi încuie uşa bine. Apoi
începe a se scărmăna în cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.
Când jălea el
aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfâind...
iedul mezin sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mamei sale şi
cu lacrimi de sânge începu a-i spune:
-
Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi! Mare foc şi potop au căzut pe capul
nostru!
Capra atunci,
holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămase încremenită!... Dar
mai pe urmă îmbărbătându-se şi-a mai venit puţin în fire...
„Aha! ia, acu
i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una
de îşi va muşca labele!"
Aproape de casa
ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei...
Întâlnindu-se cu
lupul în pădure, din vorbă-n vorbă, din una-n alta, cei doi ajung pân-acasă la
cumătră!
-
Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu
pricina, şezi colea şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu.
Răsturnă apoi
sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începu a
mânca hâlpav; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
Şi cum ospăta
el, buf! Cade în groapa cu jaratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit,... (şi
leasa de pe groapă nu era bine sprijinită...)
- Cumătră, mă
pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
-
Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a mai trece băiatului
de sperieţi, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ţi-aduci aminte,
dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine
mi-ai mâncat iezişorii!
-
Mă ustură inima-n mine, cumătră! Mă rog, scoate-mă, şi nu-ţi mai face atâta
osândă cu mine!
-
Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură,... (că bine-o mai plesnişi
dinioare cu cuvintele din scriptură!)
Şi aşa s-a
păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da' şi de cumătru-său lupul păgubaşă
a rămas, şi păgubaşă să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu