T1

LA SCALDAT

Amintiri din copilărie
                                                                   după Ion Creangă
- fragment prescurtat -

Într-o zi, pe aproape de Sânt-llie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stăi lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Folticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeriu, ştii cole, ca pentru tine!

Bine, mamă! dar în gândul meu numai eu ştiam. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul, să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci, când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am sparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa:
- Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi când colo, mă vede tologit, cu pelea goală pe năsip, cât mi ţi-i găliganul; apoi în picioare ţinând la urechi câte o lespegioară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, şi-aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi la stânga, spuind cuvintele:
Auraş, păcuraş,
Scoate apa din urechi,
Că ţi-oi da parale vechi;
Şi ţi-oi spăla cofele,
Şi ţi-oi bate dobele!
După aceea zvârleam petrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai azvârleam câteva. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu.
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. în totului-tot, a trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă. însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârşit, mama, cât era ea tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine, tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele meu, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:

- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.
Ei, ei! Ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzuseră asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era; şi fac ţuşti! din baltă, s-o ieu la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau petrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă mai uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache, şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc cânii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?
Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pământ, şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc. Căci ei bat cât bat şi, de la vreme, te părăsesc şi se duc. În sfârşit, am sărit în grădină, la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi mă uit printre gard, şi văd pe mama care se dă în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este".
Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mârnâi ugilit printre gard:
-Mămucăi, iacătă-mă-s!
Şi-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos, cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic scâncind:
- Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul". Ea atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galiş la mine şi zice oftând:
- Bine-ţi şede, coşcogemine coblizan, să umbli lela pe drumuri, în halu   acesta şi să mă laşi la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de acum tare bine să mai fiu ceea ce am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău!
Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi giuruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: „Căci vorba dulce mult aduce"; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: dereticam şi măturam în casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Şi într-o zi o văd că mă sărută şi-mi zice cu blândeţă:
- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale cele bogate, dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!

R1